"Eu, cu numele ăsta de botez, am scris «Inspecţia regală», piesa care are şi ISBN, am întîrziat-o puţin, mă caută tipograful pentru a da posibilitatea unor oameni care au citit să aducă modificări şi eu cu dragă inimă o completez. Apoi, al doilea motiv al ezitării este dacă să folosesc acest nume sau un pseudonim. Am scris, ca din întîmplare, nişte cărţi de orientalistică, nişte cărţi de călătorie mai sofisticate, alea să le semnez cu numele meu, celelalte, capitolul fiction, să avea un pseudonim. «Inspecţia regală» este exact ce nu aşteaptă lumea, de fapt, cînd a murit în 1912 şi s-a cotrobăit prin manuscrise lui Caragiale, nu s-a găsit un rînd de continuare la Scrisoarea pierdută , dar lumea aştepta. Am făcut continuarea. Am luat doar patru personaje vechi, dar sînt mult mai complicate decît acolo, acum vede lumea: Caţavencu a ajuns prefect, ca să dea tot ce poate ca personaj, Tipătescu este senator, Zoe, soţia lui Tipătescu, e un mic şiretlic, au un copil din flori, o fată, nu se aminteşte nimic, nu se spune, ea e tocmai la vîrsta... tocmai ca s-o fure băiatul lui Caţavencu, Napoleon, ofiţer de carieră. Pristanda e pensionar şi are doi copii: Mache şi Tache, pe care-i lasă în locul lui şi Cetăţeanul turmentat, acum zis Ninel Basamac. Restul, 14-15 personaje, cu totul noi, inclusiv astea patru-cinci preluate, au o faţetă mult mai isteaţă. Sînt obişnuit cu piesa şi o pot privi foarte obiectiv. Conflictul se mută în planul general al societăţii, acolo era o intrigă vagă de familie, acum acţiunea se mută exact peste 13 ani, toată acţiunea e în 1896, la 15 ani de la încoronarea lui Carol, 30 de ani de la venirea lui în Principate şi, subteran, era şi mileniul unguresc. Atunci apar forţele: radicalismul de stînga, socialismul, sînt personaje şi discuţii, profesori universitari... paralela se poate face între secolul acela
şi al nostru. Erau constanţe istorice,
