"La începutul mişcării noastre de redeşteptare, presa politică se făcea de oameni maturi; ziaristica nu era o profesiune propriu-zisă, ci numai un mijloc de luptă al bărbaţilor politici (...) De la o vreme însă s-a văzut că presa ar fi un fel de afacere şi astfel gazetăria a devenit o profesie ca toate profesiile (...) Astăzi, în mare parte, presa de la noi se face numai cu tineri. Aşa-numita a patra putere în stat este condusă şi reprezentată de nişte juni cărora le lipseşte şi cunoştiinţa de cauză şi experienţa unei vîrste mai coapte şi cultura (...) Aceasta provine şi din lipsa de cultură a publicului. Într-o ţară în care cititorul însuşi e cult şi matur şi unde presa e o afacere serioasă nu se poate trece orice marfă publicistică. Faţă de un public mai luminat nu orice băiat şi-ar putea permite extravaganţe ziaristice..." Aceste rînduri care par a descrie aspecte evidente ale evoluţiei mass-media post-comuniste nu sînt o judecată contemporană, ci au fost scrise de I. L. Caragiale, în 1885. Nu e o noutate pentru nimeni faptul că una din caracteristicile majore ale presei române este înclinaţia pentru senzaţionalism. Această realitate a fost privită fie în termeni elitişti (ca o decădere a presei), fie în termeni comerciali (ca o adaptare la ceea ce "doreşte" publicul), fie în termeni speculativi (ca o constantă specificului naţional, "balcanic" de felul său). Pentru a înţelege acest fenomen, cred că trebuie să luăm în calcul o altă realitate, ignorată sau, mai exact, obturată: permanenta criză de identitate a presei post-comuniste. În primii 2-3 ani de la căderea comunismului, ea s-a dezvoltat ca o presă militantă, în care titlurile afişau opţiuni politice clare, materialele de opinie dominau, iar realitatea era prezentată deformat, în consens cu interesele politice ale partidelor sau grupurilor susţinute. Vechile publicaţii îşi păstrau publicul lor, în vir