Z. ORNEA Dictionarele precizeaza ca, de fapt, conformismul este supunerea docila, oportunista fata de opiniile altora, copiindu-le slugarnic, chiar daca nu se potrivesc cu propriile convingeri. Aceasta, as adauga, daca acceptam ideea ca un conformist poate avea, in forul sau interior, convingeri. Dar stie, de minune, sa le ascunda, adaptindu-se, cameleonic, realului, chiar daca nu-l agreaza. Sint insa destule firi, sa le numim necanonice. De obicei, din stirpea acestora fac parte scriitori adevarati, al carui rost este, tocmai, dupa o vestita apreciere a lui Camus, sa se impotriveasca atmosferei timpului. Si au fost destui, la noi, care s-au comportat impotriva canoanelor, fiind, adesea, de nu insurgenti in sensul clasic al termenului, oricum niste certati cu normele, altfel zicind inconformisti. Creanga, de pilda, iesit cu atestat de diacon in decembrie 1858, casatorit si hirotonisit, la 24 de ani, diacon la biserica unde slujea socrul sau. Dar era nestatornic la femei si nu-si putea iubi prea tinara sotie, luata numai pentru ca spera sa mosteneasca parohia socrului sau Ioan Grigoriu. In 1860 devine student la nou infiintata Facultate de Teologie din Iasi care, insa, dupa un an, isi inchide portile, incit diaconul se inscrie la Scoala preparandala, neurmind-o insa, acum, din lipsa de mijloace. Se certase rau cu socrul si se angajase diacon la alt preot, apoi revine la socrul sau in 1863, incercind sa-l suporte. In octombrie al aceluiasi an 1863 redevine elev la Scoala preparandala, acum condusa de Titu Maiorescu, unde se distinge ca un elev eminent. Dar era scolar in toate zilele saptaminii, iar duminica slujitor al bisericii. Iese intiiul la examenul final al intiiului an si in al doilea an, la recomandarea lui Maiorescu, capatase si slujba de institutor. Certat cu socrul sau, era in cautare de casa, impovarat cu familie (avea, acum si un fiu de patru a