Pentru prima dată în ultimii ani, în sesiunea de bacalaureat ce tocmai s-a încheiat istoria a fost disciplină obligatorie de examen, indiferent de profilul liceului. Nu ştiu în ce măsură acest lucru semnifică o victorie. Cineva ar putea demonstra că, de fapt, întîrzierea acestei generalizări arată că disciplina istorie a fost o cenuşăreasă fără pantofi de bal în toţi anii din urmă; pe urmele acestui raţionament am putea lesne ajunge la concluzia că umilirea istoriei ca materie de învăţămînt datează nu de ani, ci de decenii. Nu este nevoie de explicaţii; ştim cu toţii prea bine de ce şi cum a fost umilită - uneori mai ştim şi de (către) cine. Aşadar, istoria a reintrat în bacalaureat. Foarte bine! În varianta optimă, o minimă orientare în istorie ar trebui să fie, pentru orice liceean, o problemă de orgoliu personal. De ce n-am spune-o, în fond: demnitatea ţării nu suferă cu nimic dacă un elev debitează la bac enormităţi şi fantezii penibile despre trecutul naţiei sale, dar devine, în schimb, un meseriaş onest şi productiv. Cine susţine contrariul se arată a fi nostalgic după logica în alb şi negru a gazetei de perete de pe holul principal al şcolii, acolo unde bunii şi răii erau puşi pe coloane paralele, pe stînga - aşa da, pe dreapta - aşa nu. La aşa da erau cei buni la carte, iar la aşa nu erau cei buni la fotbal. Azi, mulţi din cei de pe coloana stîngă vor să plece în Germania; mulţi din cei de pe coloana dreaptă au deja vile în Germania. Să privim realitatea în faţă. Surpriza bacalaureatului n-a fost apariţia istoriei printre probe, ci spaima pe care această materie a răspînduit-o printre liceeni. Fără excepţie aproape, toate informaţiile spun că tinerii noştri s-au temut mai mult şi mai mult de două materii: matematica şi istoria. În privinţa matematicii, nu voi protesta. De altfel, cred că într-un fel este de bon ton ca matematica să sperie. Este tradiţi