În presa noastră scrisă, care nu străluceşte prin respectarea regulilor profesionale (atîtea cîte sînt), există un cuvînt aproape magic, scos din cămara cu provizii pentru vremuri grele ori de cîte ori e nevoie: pamflet. De la editorialiştii cu pretenţii de seriozitate pînă la mercenarii unor gazete imunde precum România Mare şi Atac la persoană, trecînd prin lumea pestriţă a ziarelor locale, toată lumea se ascunde, la o adică, în spatele acestui termen care pare, în mintea multora, să absolve de orice vină sau poate fi invocat ca apărare în justiţie. Ai bălăcărit un politician, în termeni împrumutaţi din mărginimea oraşelor? Aş, e pamflet, n-are decît să protesteze partidul cît vrea. Ţi-ai vărsat focul pe şeful poliţiei locale, care nu vrea să-ţi restituie permisul de conducere suspendat de-un subordonat de-al său? E artă pamfletară, dom' colonel, ce ştiţi dumneavoastră... Ai un proces de calomnie din cauza unui articol plin de adjective? Nu e calomnie, onorată instanţă, e metaforă, ca la Arghezi... Aşa încît adjectivele pot dormi liniştite în paginile ziarelor, iar editorialiştii faimoşi îşi pot chiar aduna textele în volume de pamflete politice. Ascunderea în spatele noţiunii de pamflet este, să recunoaştem, o găselniţă care uneori se poate dovedi utilă (iar omul de presă român este, prin definiţie şi prin vocaţie, isteţ, deci un maestru al găselniţelor). Nu ştiu dacă invocarea pamfletului poate fi acceptată în instanţă pentru a scuza "tăria" unor adjective, dar, jurnalistic vorbind, abuzarea de acest termen este un semn de slăbiciune a presei, iar nu de tărie a ei, cum ar fi tentaţi să creadă "pamfletarii" noştri de ocazie. Pamfletul, să ne reamintim, este o specie literară, nu jurnalistică; termenul vine din limba franceză (după numele unei comedii medievale, Pamphilet), unde este atestat prima dată la 1653, cu sensul de "scriere fără valoare", dobîndind