Acest, cîndva, coleg de clasă în liceu, fost inginer, acualmente şofer care îmi explică - din "Iuliu Maniu" pînă în "Ion Mihalache" (bulevarde!) - cu o vibrantă satisfacţie cît îi e lui de ruşine, da, ruşine, că este român. Aceste vorbe - "a sta", "a te uita", "a cîştiga" - plus acest adverb "iar" care invadează gri-gri-grilele de toamnă ale celor două posturi particulare de televiziune, hotărîte să facă din poporul român un popor de bingomani, ele concretizînd, de fapt, inconştiente, ideea lui Noica, de la Păltiniş, conform căreia românul e, întîi de toate, un voyeur. Acest Marius Tucă Show despre care, într-o adunare a blocatarilor căzuţi în admiraţia lui, m-am trezit, aşa, din senin, să afirm, convins, că îşi pune candidatura la Preşedinţia României şi absolut toată lumea m-a crezut fără să bată mult din gene sau să ridice violent din sprîncene. Acest colonel de securitate, în rezervă, care scoate dezinvolt o Biblie din buzunar şi jură pe ea că preşedintele României a fost spion american, uitînd să dezvăluie acest minim amănunt - , fie şi minţind - de cînd s-a convertit la creştinism, după anii îndelungaţi în care nu-şi putea cîştiga pîinea dacă nu era un cinstit şi inflexibil ateu, gata să dea în urmărire pe orice colportor de adevăruri biblice. Acest bun amic care îmi declară calm că s-a hotărît să treacă de la marxism la agnosticism, să spună la toate problemele: "nu ştiu", fără să aibă însă sentimentul că l-ar trăda pe Marx, căci şi acel gînditor care nu-i dispreţuia deloc pe agnostici, nu a avut timp şi ocazie să studieze trecerea de la socialismul ştiinţific la capitalismul sălbatic. Acest bătrîn chimist pe care-l întîlnesc la un bridge şi cît timp e "mort" mă ia deoparte şi-mi explică ultima lui formulă: două molecule de incultură (politică şi economică) intrate în combinaţie cu una de lene (la fel de importantă, în societate, ca oxigenul şi hidrogen