Nici un editorialist de renume, nici un pamfletar devastator, nici un analist politic fără egal, nici un moderator la care te uiţi fără să ştii cît pierzi, n-a suflat o vorbă consistentă despre cel mai semnificativ eveniment care a avut loc în viaţa politică românească - exact aşa: în viaţa politică - şi anume în noaptea zilei de joi 9 septembrie 1999 (ziua nostradamică: 9.9.999!) Nu ştiu cu precizie ora. Ştiu unde: nu în Parlament, nu la Guvern, nu la Cotroceni. Aproape de Cotroceni: pe stadionul Naţional. La concertul lui Julio Iglesias. Acolo s-a ridicat un vuiet de fluierături urîte la adresa preşedintelui României, împiedicînd desfăşurarea concertului. În clipa cînd Iglesias, pe scenă, a înţeles despre ce e vorba (?), el a strigat, nu ştiu cît de urît, dar bine: SHUT UP! Şi fluierăturile au încetat. Despre acest strigăt deloc melodios, despre această intervenţie cam brutală, dar benefică, a unui străin, în afacerile interne ale românilor n-am citit decît într-un singur ziar bucureştean; în nici un caz pe prima pagină, ci undeva, pe a doua, cu literă mică şi la îngrămădeală, într-o cronică bumbată a spectacolului. Pe prima pagină a tuturor cotidienelor s-a titrat gros şi s-a comentat pe larg - cu o satisfacţie mai mult sau mai puţin vie, cu o deşteptăciune mai mult sau mai puţin ironică - evenimentul nopţii: preşedintele a fost huiduit la concert (după ce, cu o zi înainte, o păţise aşa şi la fotbal...) Cei mai ageri la minte (să-i lăsăm pe tonţi în pace) sugerau că aşa-i în democraţie, că aşa au încasat-o şi Kohl, şi Clinton, şi Chirac. Intervenţia lui Iglesias nu a inspirat nici un comentariu. Nimeni nu s-a arătat ruşinat - ruşinea, şlagărul show-urilor desfrînate - şi poate că, într-adevăr, nici nu s-a resimţit asemenea mişcare interioară. De ce să te simţi prost că un străin trebuie să-ţi interzică a fi mitocan la un concert? Populistă cum o ştim, a pat