În presa noastră (şi ce ar fi presa noastră fără sprijinul talk-show-urilor?...) există o figură aparte, ce tinde să domine peisajul mediatic: e jurnalistul care se pricepe la toate. Nu sînt multe asemenea personaje, dar sînt omniprezente şi, chiar dacă scriu zilnic în ziare şi apar la toate posturile de televiziune, spaţiul nu le ajunge pentru cîte ar avea de comunicat naţiunii. În lumea cu o presă mai veche şi mai consistentă decît a noastră, editorialiştii sînt specializaţi: nu doar în domenii largi precum "politică internă" sau "politică externă", "economie" sau "societate civilă", dar şi în arii mai restrînse, sub semnătura lor apărînd, în ziare sau în inserturile de la TV, "specialist în probleme de mediu", "analist al economiilor din sud-estul Asiei" sau alte asemenea formule care le atestă competenţa şi le conferă, astfel, autoritate. Editorialistul român însă, mai ales dacă a prins ceva cheag de audienţă, se pronunţă cu acelaşi aplomb în orice chestiune care preocupă naţia sau planeta. De la servicii secrete la dreptul comunitar, de la falimentul Bancorex la istoria neamului, nici un subiect nu-i poate fi străin. Dacă e invitat la un talk-show cu ministrul de Finanţe sau cu premierul (şi, de obicei, e), nu ezită să le ţină un curs scurt şi îndesat de tranzitologie, explicîndu-le, ca un profesor ajuns la capătul răbdării unor elevi indolenţi ("Gigele, îţi spun pentru ultima dată..."), unde au greşit, ce au de făcut în următoarele luni, care sînt priorităţile pe termen scurt şi strategiile pe termen lung, în fine, cum trebuie condusă ţara. Şi jurnalistul nostru poate repeta lecţia, complet dezinteresat, dar numai la ore de maximă audienţă, în faţa oricărui demnitar (şi, în general, în faţa oricui şi în orice problemă, y compris literatură şi sport). Iar dacă demnitarul cu pricina încearcă să explice, să intervină, în sfîrşit, să ia cuvîntul, i-o retează