Dacă te iei după specialişti, sărbătorile - născute din credinţe şi exprimate în rituri - sînt parte din partea cea mai stabilă a unei culturi. Aşa o fi? Scandalul provocat recent de un anumit manual de istorie m-a făcut să înţeleg cît de mare este respectul pentru neclintire la români. De fapt, una spunem şi alta facem. Este ca şi cum cu o mînă, să zicem cea stîngă, am purta la subţioară patrimoniul cultural naţional şi cu dreapta, haţ, haţ, am apuca tot ce ne pică la îndemînă. Procedînd astfel spunem în mod indirect, uite, ne întemeiem identitatea pe ce ne-au transmis moşii şi strămoşii şi ce contează că ne însuşim ba o inimioară de Sfîntul Valentin, ba un dovleac de Halloween, ba o limbă administrativă internaţională de lemn!? Preocupaţi să ne folosim intensiv mîna dreaptă, patrimoniul purtat la subţioara stîngă devine un fel de mumie descuamată şi iubită formal despre care ai voie să vorbeşti numai pe un ton înflăcărat şi să scrii cu majuscule. Dacă procedezi altfel eşti ori dement, ori trădător de ţară. Păcat! Dacă lucrurile continuă să meargă aşa - şi nu există semne de schimbare - sărbătorile noastre vechi vor deveni un preş din care, dacă îl scuturi, zboară molii. Şi vinovaţi nu sînt americanii cu inimioarele şi dovlecii lor. N-are nimeni nici o vină. Multe dintre sărbătorile vechi au fost uitate şi altele se pregătesc pentru acelaşi tratament. Să plîngi după ele este ca şi cum te-ar apuca disperarea că stră-stră-străbunica ta a murit. A murit, asta e, aşa e viaţa! Vi se pare neobişnuit şi incorect că în locul lor aducem cu mîna dreaptă sărbători de tot felul? Mie nu mi se pare, aşa s-a făcut mereu, de cînd e lumea lume, unii au luat sărbători de la alţii şi alţii de la unii. În felul acesta au migrat dintr-o cultură în alta zei, date din calendarele de sărbătoare, rituri, recuzită, muzică şi chiar cuvinte. Numele faptului împrumutat se agaţă ca scama