Prin 1991, a trebuit să cumpăr nişte bilete de tren Bucureşti-Chişinău. M-am dus la Agenţia Internaţională CFR: tocmai se renovase şi - surpriză - avea calculatoare. Eram grăbit şi, văzînd noile mijloace electronice de prelucrare a datelor, m-am bucurat la gîndul că "va merge repede". M-am înşelat: operaţiunea a durat mult, pentru că, după ce a aflat, de pe monitor, ce locuri sînt disponibile, casiera a "prelucrat" totul cu pixul, trecînd numărul şi seria biletelor în registre şi borderouri şi tăindu-mi conştiincioasă vreo trei rînduri de chitanţe. Aşa cereau regulamentele în vigoare. Computerul era doar o formă fără fond. De-atunci, lucrurile s-au mai schimbat (nu numai la CFR); nu puţine sînt instituţiile statului dotate cu astfel de noi maşinării care bucură, prin jocurile pe care le conţin, desele pauze ale angajaţilor, ori sînt folosite ca un fel de maşini de scris ceva mai deştepte şi atît. Lăsînd însă ironia deoparte, putem observa că în scurta istorie postcomunistă a României computerele au provenit, o vreme, "din ajutoare": cu un scop precis, de amorul artei ori pentru că reprezentau un simbol al puterii şi al modernizării, instituţiile, ministerele şi universităţile cereau (şi, cel mai adesea, obţineau) de la foruri şi fundaţii internaţionale computere, copiatoare şi faxuri. Abia după aceea au început să fie vîndute şi cumpărate, iar în ultima vreme domeniul pare a se normaliza: există numeroase firme de profil, mai multe publicaţii de specialitate, avem site-uri pe Internet etc. Am intrat, vrînd-nevrînd, în epoca informaţională? Fără îndoială: există o anume agresivitate benefică a tehnologiilor moderne, care te obligă să te înscrii în tendinţa dominantă. Trebuie adăugat însă imediat că "ne-am globalizat" doar la vîrful societăţii, nu numai pentru că numărul utilizatorilor de computere este încă destul de redus (iar al celor conectaţi la Internet şi