d-lui Claudiu Bleonţ, cu prietenie Cred că l-am păcălit pe Ceauşescu (şi) prin aşteptare; ca orice revoluţionar din stirpea celor ce au desfigurat acest secol, cîrmaciul era un romantic. De un romantism retardat, oricum imun la interferenţele unei logici non-comuniste (de neconceput, de altfel, pentru el), Ceauşescu era şi înamorat de viteză. Deşi nu s-ar zice (azi, cînd îi revedem şubrezenia trupului), acest om trăia în viteză şi visa în viteză. Chinul său, pesemne, nu era nici colesterolul, nici prostata şi nici răguşeala vocii (toate atît de dătătoare de speranţe pentru supuşii infideli...); chinul său era tocmai neadecvarea poporului la graba planurilor sale auguste. Ceauşescu se mişca obositor de repede. După o întrevedere cu CPEx-ul, dădea o fugă la Galaţi şi de acolo la Iaşi - unde înnopta; după un somn relativ, trăgea poate şi o vînătoare matinală; seara era din nou în capitală, la o discuţie consultativă despre sistematizarea satelor (à propos, cine-şi mai aduce aminte că, în visul grabei ceauşeştiene, România ar mai fi avut, la anul, vreo 5000 de sate, şi acelea de nerecunoscut?) iar a doua zi de dimineaţă individul era pe şantierul Casei Republicii, inspectînd, făcînd planuri. Or, tocmai mişcîndu-se mult mai încet, poporul l-a ţinut pe lider într-un şah etern. Această lentoare, altfel condamnabilă, a fost, dat fiind contextul, benefică. De la ce spune vlădica şi pînă la ce face opinca este, la români, cale lungă. Dacă ar fi fost locuită de roboţi, România anului 1972 ar fi fost o altă, puţin mai nordică şi puţin mai europeană, Coree de Nord. Dar fantasmelor cu care s-a întors cuplul din periplul asiatic, în 1971, micii revoluţii culturale visate etc. li s-a răspuns cu o lentoare care a mai dăruit ţării, preţ de cîţiva ani, o atmosferă mai curînd respirabilă. Ceauşescu a dispărut (dus la groapă de şi cu aceeaşi viteză care l-a mînat şi în viaţă fiind