La 25 de ani după moartea lui Franco, în 1975, Spania a ajuns la acel stadiu al construcţiei democratice cînd alegerile nu trezesc nici un fel de nelinişte. Sondajele efectuate în vederea alegerilor din 12 martie îl dădeau favorit pe José Maria Aznar, liderul Partidului Popular, şi conducătorul socialist Joaquin Alunia nu era deloc speriat. "Spania a devenit o altă ţară", spune cu orgoliu Aznar într-un interviu acordat revistei The Economist (11 martie). Comentatorul revistei analizează: "Vechea Spanie mai dăinuie în minţile multora. În cele trei secole care au precedat regimul lui Franco, ţara a trecut printr-o mizerabilă traiectorie descendentă. Naţiunea a fost umilită, învinsă militar în diferite părţi ale globului, au suferit din cauza invaziilor, epidemiilor, a marilor inechităţi, a luptelor fratricide, a războiului civil. Numai cu o generaţie în urmă, Spania era obsedată de sine, sumbru autoritară, o margine a Europei. Deşi Madridul poate fi un oraş sofisticat, în satele dimprejur copiii n-aveau pantofi. În timp ce coasta era un paradis turistic european, în interior domnea o înapoiere izbitoare". Noua Spanie nu vrea să răzbune dintr-o dată trei secole de frustrări. Se mulţumeşte cu prezentul: orgoliul contemporan evocă adoptarea monedei comune europene, muzeul Guggenheim de la Bilbao, filmul lui Pedro Almodóvar ar putea obţine premiul Oscar la Hollywood. Fernando Savater, 53 de ani, filozof, îşi explică astfel ţara într-un interviu acordat ziarului Le Monde (7 martie 2000): "Asta e, am fost omologaţi, sîntem o ţară europeană, practicăm alternanţa politică, avem corupţia noastră, ca toată lumea. Original e doar şomajul prea ridicat şi această terifiantă bizarerie care este terorismul din Ţara Bascilor... Pînă nu de mult se practica un fel de şovinism invers: se evita tot ceea ce era spaniol. Astăzi, în pofida concurenţei americane, cărţile cele mai cit