Se spune că e greu să mobilizezi pentru politică un om cu stomacul plin şi astfel s-ar explica de ce o treime din cetăţenii Statelor Unite nu se prezintă de obicei la vot. Un deceniu de creştere economică a permis conectarea multora la promisiunile visului american, ceea ce nu e echivalent cu starea de mulţumire generală. Cine n-are e nemulţumit, cine are puţin vrea mai mult, cine are mult - nu vrea să dea, pe calea impozitelor şi taxelor, celor care n-au. Echilibrul este delicat: în 1995, republicanii radicali conduşi de Newt Gingrich au lansat o puternică ofensivă împotriva statului democrat risipitor. Clinton a "închis" guvernul şi tot nu vroiau să renunţe la propunerea lor de reducere a impozitelor. Au cedat în cele din urmă, pentru că publicul, denumit electorat, a fost de partea preşedintelui. S-a constatat atunci că oamenii s-au obişnuit cu foloasele programelor guvernamentale de protecţie socială şi că vor ca ele să continue. Tot aşa cum publicul a fost de partea preşedintelui în timpul afacerii Lewinski: nu pentru că au apreciat în mod deosebit calităţile lui de mincinos adulterin, ci pentru că le-a displăcut şi mai mult încrîncenarea inchizitorială a acuzatorilor şi a presei. Se poate spune că Bill Clinton a fost salvat de popor. Dar sechelele acestor turbulenţe persistă. Ideile noi în campania electorală au venit din partea candidaţilor neconvenţionali. Campania din interiorul partidelor pentru alegerile din noiembrie 2000 a ieşit din matca obişnuitului şi a părut - timp de cîteva săptămîni - că politica se debarasează de tipologia partizanatului, de influenţa grupurilor de interese asupra statelor majore ale partidelor. În dinamica electorală, succesul outsiderilor a centrat interesul asupra persoanei candidatului, liber să compună un mesaj mai nuanţat, adresat tocmai celor care de obicei nu vin la vot. Şi într-adevăr prezenţa alegătorilor la aleg