Au trecut 21 de ani de la revoluţia prin care dictatura şahului a fost înlocuită, prin voinţa maselor, cu statul islamic, şi opţiunea populară se exprimă acum în altă direcţie: rezultatul alegerilor parlamentare din Iran în favoarea candidaţilor reformişti a declanşat euforia mediilor politice. Preşedintele Khatami este comparat cu Gorbaciov, iar acum, cînd Adunarea Legislativă este alcătuită din partizanii săi, se aşteaptă de la el nu doar reforme interne, ci şi normalizarea relaţiilor cu Statele Unite. Comentatorii s-au grăbit să includă victoria reformiştilor în seria revoluţiilor anticomuniste din Europa şi a eliminării dictaturilor din ţările Americii Latine. "După ce a ocupat timp de o generaţie puterea, regimul iranian este în plină confuzie, străbătut de profunde dezacorduri politice, ameninţat de haos economic, discreditat de corupţia generalizată, şi stingherit de restricţii sociale, considerate inacceptabile de o societate în plină transformare. În pofida teocraţilor, în Iran s-a izbutit, totuşi, atingerea unuia dintre scopurile originare ale revoluţiei: transferarea puterii către popor. Recentele mişcări politice şi sociale propulsează Iranul în avangarda lumii islamice în privinţa reflecţiei asupra tuturor problemelor, de la reforma religioasă la expresia culturală, neuitînd de drepturile femeilor. Astfel, chiar dacă este probabil ca regimul teocratic, instaurat în 1979, să nu supravieţuiască în actuala sa formă austeră, din cauza gravelor probleme interne, forţa care a declanşat revoluţia s-a dovedit a fi durabilă şi suficient de adaptabilă pentru a permite iranienilor să obţină, prin ei înşişi, ceea ce teocraţii au fost incapabili să le ofere" (Foreign Affairs). Ciclul respingerii a început în 1997, prin victoria lui Khatami la alegerile prezidenţiale. Alegerile municipale din 1999 au exprimat şi ele dorinţa de modificare a regulilor puterii co