Este uimitoare fascinaţia exercitată de cei care deţin puterea asupra oamenilor. Chiar şi asupra oamenilor puternici. De când a fost numit prim-ministru, apoi preşedinte interimar, acum preşedinte legitimat prin votul universal, Vladimir Putin a devenit dintr-un obscur ofiţer KGB în post la Dresda, apoi funcţionar la primăria din Sankt-Petersburg, săltat în ierarhie prin chemarea în administraţia prezidenţială, şi prin numirea lui în fruntea serviciilor de securitate (FSB), un om foarte inteligent (Tony Blair), un bărbat de caracter cu ochi frumoşi cum spunea o doamnă doctor în ştiinţe, profesoară universitară, în timp ce stătea supusă la rînd la biroul personal de reclamaţii al Preşedintelui. Şi ziaristul francez, după un reportaj în acest birou moscovit, unde funcţionarii nu rezolvă nimic, dar ascultă poporul, observă că "Putin are o privire tristă. El are melancolia aristocratică a ţarilor, cea a lui Alexandru al II-lea sau Nicolae al II-lea, predestinaţi eşecului şi tragediei". Aureolat de recunoaşterea Occidentului şi sigur de devotamentul propriilor cetăţeni, Putin a fost sigur de rezultatul scrutinului prezidenţial. După murdara campanie electorală, din iarnă, la alegerile parlamentare, principalii săi contracandidaţi s-au retras din competiţie. Dintre cei rămaşi în cursă conta doar comunistul Ziuganov: el avea voturile puternicei minorităţi a nostalgicilor. N-au murit şi n-au dispărut toţi bolşevicii din Rusia, dar nu prea se nasc alţii noi. Vladimir Putin a alergat singur; ar fi fost destul de greu să iasă al doilea. Le-a promis ruşilor că va asana economia, că va disloca alarmanta coliziune între oficialii corupţi, gangsteri şi industriaşi. Cum îşi va ţine făgăduiala un om extras din anonimat şi propulsat la locul ocupat astăzi de grupul corupt din umbra lui Elţîn e greu de prevăzut. Nu e vorba de recunoştinţă, la asemenea nivel nu se cunoaşte sensu