La un an după bombardamentele NATO în Iugoslavia, experţii militari, dar şi oamenii politici care examinează fragila pace din Kosovo, sînt de părere că s-a greşit prin reţinere, nu prin exces. Odată decisă intervenţia militară, ea trebuia într-adevăr să se producă, nu doar sub forma raidurilor aviatice, ci şi a acţiunii terestre. Doctrina militară americană a prevalat şi europenii s-au supus unui fel de a face război pentru care nu au fost pregătiţi, nici sub raportul concepţiei, nici sub cel al armamentului. Atît înainte de raidurile americane, cît mai ales după, capacitatea Europei democratice de a acţiona pentru a-şi impune, paşnic sau nu, sistemul de valori, în numele căruia se uneşte, a fost pusă sub semnul întrebării. Cam toată lumea acceptă că acţiunea NATO în Iugoslavia nu a fost bună, dar nimeni altcineva nu era în stare să modifice o situaţie considerată criminală, atît în premisele, cît şi în consecinţele ei. O lume dominată de o singură superputere nu este acceptabilă pentru nimeni, nici măcar pentru superputerea în cauză, care nu vrea şi nu poate să-şi asume toate responsabilităţile planetare. Existenţa unui rival neostil, neameninţător, cu independenţă în acţiune, cum ar putea fi Europa unită, nu displace - în anumite condiţii - autorilor politicii externe şi militare de la Washington. Numai că unitatea Europei se construieşte greu şi fiecare avans este urmat de lungi adaptări şi modificări a ceea ce părea dobîndit. Europa economică - premergătoare celei militare şi politice - se legiferează sub presiuni contradictorii: partizanii extinderii se împotrivesc aprofundării şi invers. Tratativele cu ţările incluse în primul val - Polonia, Cehia, Ungaria - nu sînt deloc simple. Polonia, ţara cea mai întinsă, cea mai populată şi cu o importanţă strategică deosebită, pune şi cele mai multe probleme, în primul val. Ca şi fiica mare din poveste ea trebuie