Fie că ne place sau nu, "fenomenul bingo" va intra în istoria tranziţiei şi, bineînţeles, va face parte dintre amintirile noastre de mîine ("era pe cînd ne uitam duminica la bingo..."). Consiliul Naţional al Audiovizualului a avut de curînd o intervenţie foarte categorică împotriva acestui fenomen, solicitînd măsuri pentru stoparea lui. Dorinţa membrilor CNA (explicabilă şi justificabilă din multe puncte de vedere) trădează, deopotrivă, neputinţă şi candoare. Neputinţă - pentru că forul suprem în materie de audiovizual nu e înzestrat cu competenţe care să-i permită mai mult decît "tragerea unui semnal de alarmă", cum se spune de obicei în tranziţie. Candoare - pentru că nici un decret şi nici o interdicţie nu pot stopa, peste noapte, un asemenea fenomen. La originea lui stă o precară cultură/educaţie a maselor din România în domeniul banilor şi al economisirii. Banul, mai ales cînd e vorba de sume mari, e (încă) perceput de o bună parte a concetăţenilor noştri nu ca plata / răsplata unei munci, a unui efort, a unei investiţii - în fine, a unei acţiuni umane, ci ca o pleaşcă venită cu hîrzobul din cer, ca un "produs" al baftei ori ca un rezultat al bunăvoinţei cuiva de acolo, "de sus": a se vedea, în acest sens, mulţumirile adresate de cîştigători, pe nerăsuflate, deopotrivă "lui Dumnezeu, firmei Bingo Europa şi televiziunii Antena 1" (ordinea nu contează). Participanţii la joc văd în el o şansă de a scăpa de grija zilei de mîine păcălind încă o dată capitalismul şi competiţia, driblînd efortul de a cîştiga "prin tine însuţi"; aşa au făcut şi cu Caritas-ul, şi cu depunerile la bănci care promiteau dobînzi nefiresc de mari, aşa fac şi acum, cu aceeaşi deviză mioritică în ei ("cît o ţine şi-asta"...) şi, vorba filozofului, cu cerul înstelat deasupra lor... Dorinţa de a-ţi încerca norocul, deloc condamnabilă în sine, este o formă de distracţie populară dintre cele