Iniţiativele şi înnoirile sînt un semn al normalizării şi stabilităţii. Mai ales cînd se petrec în domeniul serviciilor. Şi cu atît mai mult atunci cînd serviciile vizate depăşesc sfera utilitarului. Scriam, mai demult, despre primele magazine ce vînd produse nu de strictă utilitate, precum gadget-urile, cadourile, decoraţiunile interioare, despre barurile şi localurile cu o concepţie unitară, cu o idee; despre noile tipuri de servicii, precum organizatorii de petreceri, distribuitorii de diverse ori cei ce livrează pizza la domiciliu. Lucruri mici, marginale, dar semnificative tocmai prin apartenenţa lor la sfera facultativului, prin lipsa constrîngerii în opţiunea pentru oricare dintre ele. Lista de pete de culoare în cenuşiul de la sine înţeles (deja) poate fi, din fericire, continuată. Ele îţi îndeplinesc, încet şi cu măsură, cîte una din dorinţele, superficiale, dar omeneşti, puse deoparte de multă vreme. Cinematografele particulare, de pildă. Mulţi ni le-am dorit imediat după '89, exasperaţi de bişniţarii de la intrare, care te obligau să iei bilete cu suprapreţ, de hîrtiile şi seminţele din sală, de scaunele rupte, de lipsa unui bufet decent ori de publicul rău-crescut. Încet-încet, au apărut (ce-i drept nu imediat după '89) primele cinematografe private, alternative mai civilizate şi convenabile decît corespondentele lor de stat: Studio Martin, Glendale Studio, Lira. Denumirile lor sună promiţător, dar, de fapt, nu sînt decît bătrînele, şi, altfel, părăsitele cinematografe de cartier, în care cu greu se strîngeau cinci spectatori ca să ruleze filmul

şi serveau drept adăpost îndrăgostiţilor săraci ori găştilor zgomotoase de cartier. Renovate, şi dotate cu ecrane şi sisteme de sonorizare mult îmbunătăţite, mult mai curate şi cu bufete decente, vechile cinematografe sînt cu totul altele. La aceasta contribuie şi calitatea filmelor aduse, care sînt, pe