Alexandru PALEOLOGU

scriitor "O încordare a muşchilor fesieri" Cuvîntul "patriotism" îmi inspiră, de regulă, un anumit scepticism. Îmi aduc aminte că în şcoala primară, mai ales, dar şi în primele clase de liceu, eram extraordinar de ireceptiv la pedagogia patriotică. Mi se vorbea de vitejia soldatului român, de Mihai Viteazul la Călugăreni, de faptul că voievozii români i-au bătut pe turci de nenumărate ori groaznic - de mă miram cum de mai sînt turci şi în ziua de astăzi. Mi s-a părut, deci, că e vorba de ceva nesincer. La lecturile din Caragiale m-a frapat, încă din acea vreme, exactitatea formulărilor comice şi rizibile pe teme patriotice (vezi Rrromânii verzi ş.cl. plus discursurile din Scrisoarea pierdută sau Conu Leonida ...). Mult mai tîrziu mi-am dat seama că I. L. Caragiale nu era un anti-patriot, ci un anti-retorician - fiindcă patriotul oferă un material retoric inepuizabil şi foarte uşor de parodiat. Într-o paranteză fie spus, nu cred că poate fi socotit patriot un român care consideră că I. L. Caragiale ar fi defăimat sau ar fi ridiculizat patriotismul, fiindcă cea mai profund naţională operă literară româneasă este a lui Caragiale. Nu am devenit mai sensibil pe coarda patriotismului nici cînd auzeam, în acea perioadă, oameni oneşti (pe care nu-i bănuiam de ipocrizie) care vorbeau de patriotism şi de acţiunile militare din primul război mondial. De exemplu, tatăl meu, care a fost foarte grav rănit în 1916, vorbea despre experienţa lui în mod pitoresc şi amuzant - m-am învăţat atunci să recepţionez autenticul din trăirea patriotică pe o linie mai mult amuzantă, fără patetism. Apoi am constatat că există patriotism independent de ideea de naţie sau de stat, de pildă patriotismul local. Şi am văzut cît de puternice, de autentic virulente şi mobilizatoare sînt manifestările de patriotism local. Cît de tare se supără oamenii din anumite judeţe sa