Caracterul spectacular al campaniilor electorale este provocat de întîlnirea dintre programe şi oameni. Personalizarea obiectivelor politice atrage interesul general, aduce oamenii la vot şi determină în bună măsură opţiunile. O faţă, un zîmbet, un caracter descifrează pentru cetăţean dedesubturile complicate ale bugetului şi proiectele politicii externe. În campania prezidenţială din Statele Unite, nominalizarea unui partener pentru postul de vicepreşedinte este unul dintre pragurile obligatorii, definitorii pentru fizionomia viitorului executiv, deşi rolul vicepreşedintelui este, cu foarte rare excepţii, protocolar şi decorativ. O singură dată această decizie a influenţat rezultatul final: în 1960, cînd Lyndon Johnson i-a adus lui J.F. Kennedy voturile electorilor din Texas. Tot în acel mandat, vicepreşedintele a devenit preşedinte, dar evenimentul nu a avut nimic de-a face cu alegerile. În campania din anul acesta, staturile majore de campanie ale ambelor partide alcătuiesc listele scurte: ele cuprind numele persoanelor apte să modifice, să completeze imaginea candidatului principal. Un articol din revista The Economist (24 iunie 2000) analizează ce anume trebuie să dovedească opţiunea pentru partenerul de cuplu: "În ceea ce-l priveşte pe Gore, e greu de crezut că el mai poate modifica ceva. Are o reputaţie naţională bine definită, greu de transformat printr-o lovitură. Şi nu sînt prea mulţi candidaţi democraţi de categorie grea în rezervă. Chiar dacă, de exemplu, Gore ar putea să-l convingă pe Bill Bradley, învinsul din alegerile primare, nu ar apărea o diferenţă semnificativă. În ceea ce-l priveşte pe Bush, lucrurile stau altfel. Cînd priveşti campania lui Gore nu-ţi dai seama, dar Bush este rivalul. El are ceva de dovedit în această campanie: dincolo de larga popularitate de care se bucură, obiectivul lui cel mai important este impunerea unei staturi na