Despre demnitate ar fi preferabil, cred, să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor : ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea "politically correct"? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor "elitistă", cu prestanţa lor muzeală. Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. Ca şi cum ar fi un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta e deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, "instigă" la un exerciţiu istovitor şi - în cele din urmă - nedemn al demn