Domnului Virgil Ierunca * Nimic nu e mai incomod în cetate decît intransigenţa şi nimic nu enervează mai mult decît intransigentul. Moralistul intransigent este rău văzut de toată lumea. Ticăloşii îl detestă pentru că e moralist, lasabilii îl detestă pentru că e intransigent. Primii îl acuză "prin ricoşeu" aruncînd asupra intransigentului exact acuzele pe care intransigentul le aruncă lor. Ideea forţă a ticăloşilor ce se reped împotriva intansigentului este: "la fel ca şi noi, şi tu eşti ticălos, căci nimeni nu e pur pe lumea asta". Cei din urmă, îl acuză că e exagerat, că nu e flexibil (varianta preferată şi de ticăloşi este "nu pragmatic"), că nu cedează. Lasabilii suferă de lene etică. Vivacitatea intransigentului le pare deplasată. * În fond, intransigentul e singur. Întotdeauna singur. Cînd mă gîndesc la intransigenţi, îmi vine în minte Noe care, încăpăţînat şi singur, continuă să construiască o arcă imensă, cînd toţi cei din jur îi spuneau că e inutil, rîdeau de el şi îl considerau nebun. Noe, spre deosebire de ei, ştia. Şi, de aceea, Noe a salvat lumea. Intransigentul are cea mai grea misiune: el trebuie să salveze lumea. Nu i-a dat nimeni misiunea asta. Şi-a asumat-o singur. Asta face din salvarea lumii cea mai grea misiune cu putinţă. Intransigentul, singur, o duce pe umeri. * Intransigentul este întotdeauna puternic. Puterea lui nu e o consecinţă a intransigenţei ci o condiţie esenţială a ei. * Mă întreb dacă statul de drept este intransigent. Cred că da. Intransigenţa este în spiritul statului de drept. De pildă, în aplicarea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii. În general, principiile dreptului reclamă intransigenţa. Norma de drept şi, mai ales, judecătorul pot fi mai deschişi clemenţei. Cicero, cel puţin, aşa credea. El spunea că aplicarea rigidă a dreptului poate duce direct la injustiţie. Adaug eu: mai ales atunci cînd dreptul însu