Cînd Corneliu Coposu spunea, în primele luni ale anului 1990, că problema principală a României este de natură etică, personal, îl credeam numai pe jumătate*. Ştiam, fireşte, că România se află într-o derivă morală accentuată. Eram perfect conştient de faptul că deceniile de dictatură comunistă afectaseră grav osatura morală care susţine trupul oricărei societăţi sănătoase şi eficiente. Vedeam şi eu cum apar figuri din ograda diavolului care preluau, încet dar sigur, controlul şi care dictau, direct sau indirect, regulile jocului în România. Citisem şi eu celebra carte a lui Max Weber în care se dovedeşte peremptoriu că sistemul capitalist european îşi găseşte întemeierea într-o anumită etică. Totuşi, nu credeam că eforturile imediate ale guvernării trebuie să fie concentrate pe această problemă. Îmi spuneam că reforma economică şi cea instituţională pot salva România şi că, pe temeiul unei economii de piaţă în creştere şi a unei societăţi tot mai democratice, se va naşte în ţara mea o altă etică. Atunci, am greşit. Experienţa românească a tranziţiei de la comunism la capitalism dovedeşte limpede că judecata morală trebuia să primeze în orice decizie de natură politică sau economică. Privind în jur, vedem că tranziţia a reuşit în acele ţări în care tradiţia etică europeană a fost atît de solidă încît chiar şi comunismul a fost oarecum domesticit. Zestrea istorică a moralei europene, acolo unde a existat cu adevărat, a rezistat; acolo tranziţia s-a împlinit. Legile care au schimbat faţa României trebuiau atent gîndite din perspectiva moralităţii lor; aplicarea acestor legi trebuia, la rîndul ei, mereu validată după criterii etice. Privatizarea întreprinderilor, reconstituirea/constituirea dreptului de proprietate, procesul electoral cu tot ce înseamnă el, recunoaşterea şi protejarea libertăţilor fundamentale, construirea mediului de afaceri - totul trebuia gîn