Imediat după euforia revoluţiei, prăpastia politică din România îi despărţea pe "comunişti" de "anticomunişti". Vehemenţa părţilor a determinat strîngerea rîndurilor în ambele tabere, cei care au încercat să traverseze no man's land şi să negocieze pacea cu duşmanul au pierdut. Este cazul lui Radu Câmpeanu, care a adus la acea vreme PNL în guvernul Stolojan şi a plătit neintrînd în Parlament, pentru că electoratul vota după logica beligerantului. Acum această logică pare a fi slăbit, faptul că rebelii din PNL i-au întrecut pe cei din CDR la alegerile locale arată că au început să aibă succes nuanţele. PNŢCD, partidul care şi-a asumat rolul de conducător al blocului anticomunist, pierde cel mai mult în urma acestei reconfigurări a spaţiului politic. Locul cedat fără voie este asaltat acum de către PNL, care vrea să devină conducătorul dreptei. Dacă s-au menajat oarecum în campania locală, cele două părţi au intrat acum într-un conflict în care fostul aliat este lovit sub centură, mult mai dur decît adversarul, după principiul că amicul trădător este mai rău decît duşmanul cunoscut. Dincolo de implicaţiile morale ale situaţiei, faulturile de cartonaş roşu administrate în aceste zile reciproc de către PNL şi PNŢCD sînt rodul unor strategii electorale desfăşurate de partide care se bat pe electoratul altădată comun. Mai mult chiar, caracterul puternic ideologizat (fără a subînţelege nimic peiorativ prin asta) al PNŢCD îi asigură un nucleu dur de electorat, mai greu de definit în cazul liberalilor, care sînt astfel obligaţi să transmită mesaje mai diverse pentru a putea supravieţui. Se poate bănui o strategie de atac din partea PNL, necruţătoare faţă de adversari. Aşadar, prima salvă a fost liberală. Mesajul conţinea în esenţă următoarea idee: a vota pentru CDR - 2000 înseamnă a vota pentru PDSR şi PRM pentru că alianţa nu trece pragul electoral şi voturile primit