Întîlnire cu Günther Verheugen. Prin anii '70, am fost tîrît de cîţiva prieteni în Munţii Apuseni. Într-o după-amiază (prea) însorită urcam pieptiş pe nişte cărări care ar fi putut duce la cabana Ponor. Mergeam de cîteva ore, cocoşaţi de rucsacii plini cu obiecte inutile, încălţati cu ce nu trebuie şi incapabili să mai admirăm peisajul care ne escorta. Ne exprimam onomatopeic şi suflam greu, jurîndu-ne că ne vom lăsa de fumat. Brusc, la un colţ de cotitură întîlnim un ţăran scos ca din cutie, care păştea o vacă primordială. Era leit uncheşul sfătos din abecedar, de la litera M. Vaca păştea cu înţelepciune amuzată. "Bună ziua", au îngăimat orăşenii rătăciţi pe cărări de munte fără iapa Pisicuţa. "Ziua bună", a răspuns arhetipul. "Mai e mult pînă la cabană?" Bătrînul ne-a examinat cîteva secunde mai lungi decît secolul şi, cîntărindu-şi vorbele, a rostit cuvinte epocale. "D-apoi, no! Mereţi ce mereţi şi numa ce-ajungeţi". După care a făcut o piruetă şi s-a înşurubat în ceruri, lăsînd în urmă mireasmă de regina-nopţii. Aşa ni s-a părut nouă, care, e drept, am mers ce-am mers şi-am ajuns. Riscurile liberei iniţiative. Altă vară. Anii '80, cu cîţiva amici pe debarcaderul din Mila 23. Vaporul pe care-l scăpasem se furişa maiestuos înspre civilizaţie, iar zdrenţăroşii de noi (încă trăiam anii '70) trebuia să găsim un loc de dormit. Un lipovean ne-a-ntrebat: Unde? La camping! Vă duc, a zis el şi a dat din cap către o lotcă ce părea făcută din mucava recuperată. Campingul era vizavi, peste braţul unsuros al Dunării. Ne-am tocmit de formă cu acest Charon cu accent chirilic şi metodic, apoi ne-am înghesuit în luntre. Dar de noi s-a apropiat o familie de paltonari, veniţi sigur cu acel vapor. Părinţi şi doi copii. Tatăl, slab şi uzat, purta un costum ieftin, care-şi arăta cei şapte ani de-acasă. Ea - grăsuţă, autoritară, ilustrată cu ştrasuri îndoielnice. Copiii - slabi ş