O prietenă mi-a mărturisit recent că în copilărie dorea să se facă "telespectator": asta era meseria la care visa pe-atunci - telespectator: să plece dimineaţa de-acasă (tot pe-atunci îşi dorea să locuiască într-un cireş) şi după o zi de muncă pe brînci la îndeplinirea sarcinilor specifice profesiei alese, să se întoarcă (în cireş) epuizată, dar împlinită, simţind că pe zi ce trece devine o telespectatoare tot mai bună şi că - cine ştie? - , muncind cu abnegaţie va ajunge cîndva o supertelespectatoare. Era o imagine a fericirii. Eu unul nu sînt un telespectator prea bun: cel mai adesea nu deschid televizorul decît atunci cînd ştiu bine ce vreau să văd, în general mă mulţumesc cu informaţii şi cu filme, nu am emisiuni preferate, seriale preferate, vedete preferate, nu sînt avid, nu sînt răbdător, nu sînt fidel, nu las televizorul să meargă ca fundal, îi refuz oferta de a-mi umple minutele moarte, evit asaltul, suprasarcina de imagini. Dar înţeleg satisfacţiile zapping-ului. Mă surprind uneori, la ore înaintate, "zappîndu-mi" calea printr-un talmeş-balmeş de chipuri şi clipuri, de spoturi, topuri, soap-uri, show-uri, talk-show-uri, filme de arhivă, filme de cinematecă, filme porno soft - calea spre ce? Spre nu contează ce, căci zapping-ul e fascinant în sine: scurtcircuitează, aglomerează, egalizează, omogenizează vechiul şi noul, bunul, răul şi urîtul, realitatea, ficţiunea şi tot ce-i intermediar, feţele pe care te bucuri să le revezi şi cele pe care ai prefera să le uiţi, cuvintele politicienilor şi cuvintele hip-hopper-ilor - pînă cînd poţi ajunge să simţi că nimic nu mai iese în evidenţă, nimic nu se mai reliefează, nimic nu se mai distinge prin nimic de nimic, spaţiul tău interior se pierde în spaţiul catodic, lumea e o suprafaţă netedă şi aridă ai cărei locuitori nu fac altceva decît să butoneze, să trimită semnale prin telecomandă, să rătăcească printre