Fălci
Dragă Dilema ,
Am citit cu interes mărturisirile fricilor, spaimelor şi angoaselor personale ale unor colaboratori din Dilema numărul 406 ("Spaimele noastre") şi, inspirat de textele de-acolo, m-am decis să vă scriu şi eu despre ceva din experienţa mea în domeniu. Totul a început la mine nu ca la Radu Cosaşu, într-un spital, sub ameninţarea unei boli teribile, ci în condiţii de-a dreptul derizorii: într-o "videotecă" - aşa cum se numeau sălile unde, pînă să le interzică Ceauşescu, se dădeau, pe televizoare meschine, filme de pe video. Înainte să-l văd, nu auzisem nimic despre filmul acela. Şi mai avea şi un titlu ridicol: "Fălci"! Eram prin clasa a şaptea sau a opta, nu mai văzusem filme "de groază" şi, cu atît mai mult, nu auzisem de Spielberg. După film, am plecat acasă impresionat de cum îi ţîşnise sîngele pe gură vînătorului de rechini, atunci cînd rechinul îl înghiţise pînă la brîu şi el rămăsese cu jumătate de corp afară şi am povestit scena în repetate rînduri, a doua zi, colegilor mei de la şcoală. Dar de efectele filmului aveam să fiu conştient abia mai tîrziu, cînd am ajuns la mare. Desigur, m-am documentat şi am aflat că în Marea Negră nu sînt, practic, rechini; există doar o specie, numită "cîini de mare", dar aceştia sînt mici, nu atacă omul şi, oricum, nu se întîlnesc pe litoralul nostru. Ca în orice angoasă, însă, argumentele raţionale nu au nici o putere. Mie mi-e frică în continuare de rechini, chiar dacă ar fi să mă scald într-un lac de munte. La mare, deşi pot să înot kilometri întregi fără nici o problemă, prefer să nu mă duc prea în larg şi fac tot timpul "ture" paralel cu ţărmul. Dar chiar şi aşa, nu spun ce fiori mă trec pe şira spinării! (Dacă cineva ar vrea să-mi facă de petrecanie, lucrurile ar fi foarte simple: este de ajuns să facă să apară pe lîngă mine, în timp ce înot, o dorsală de rechin - chiar şi de plast