Privite cu un ochi critic, episoadele cu destoinicul locotenent Columbo sînt destul de subţirele. Intriga e cusută cu aţă albă, personajele schematice. Bogătaşii n-au scrupule, servitorii sînt serviabili. Ni se dau indicaţiile privind făptaşul, nu ne rămîne decît să urmărim cum omul de la LAPD îl încolţeşte, strînge laţul, bate apropouri şi scoate dovezi din ponositul său trenci. Reţeta cuprinde şi un populism sănătos. În marea lor majoritate, crimele se petrec în lumea celor bogaţi, cei pentru care legea e doar o notă de subsol, niciodată în lumea politică. În schimb, perseverentul slujbaş public e cam ponosit, pare un cetăţean sub-mediu şi, în plus, conduce un Peugeot ponosit (detaliu absolut suprarealist pentru oricine a petrecut cîteva zile în ţara tuturor posibilităţilor). Nu l-am văzut decît o singură dată exihibîndu-şi pistolul, dar de tras nu trage niciodată. Armele sale sînt spiritul de observaţie şi logica, spectacolul desfăşurării lor este pe placul marilor audienţe. Simţindu-ne mai breji ca el ne putem imagina că i-am înghesui la fel de drastic pe acei băieţi de bani-gata care se răsfaţă în limuzine inutil de lungi şi petrec cu fete cu picioare enervant de lungi. În ciuda acestor reţete sleite şi clişee supraexpuse, trebuie să recunosc că mai cad şi eu în capcană. Dacă ar fi la aceeaşi oră cu NYPD Blue sau cu Homicide, m-aş uita la ele, căci realismul lor mă prinde mai mult. Dar în lipsa concurenţei, mă amuz la umilinţa prefăcută, la întrebările fals împiedicate şi la încăpăţînarea cu care locotenetul îi agasează pe cei răi şi aroganţi. Închid ochiul critic şi-l deschid pe celălalt, un lucru pe care locotenentul nu poate să-l facă. Sigur, serialul nu este chiar imaginea perfectă a justiţiei americane. Nu se văd abuzurile, lipsa banilor (la standardele lor), erorile şi gafele. Dar, în definitiv, nu este un serial despre poliţie, ci un fel de joc int