Cel ce se roagă singur În definiţia goetheană dată sacrului şi spaţiului său pare a nu-şi găsi loc, inclusiv loc în sens fizic, individul care se roagă singur. Lui şi spaţiului său trebuie să îi dedicăm o discuţie separată, pentru că o merită. Pasajul loosian citat de Hollier şi preluat ca motto al acestui text instituie un grad zero al arhitecturii la nivelul unei "case pentru nimeni" (Hollier, 1992, XXI), al unei "locuiri căreia îi lipseşte adresa" (ibidem). Hollier vede totodată în această definiţie dată de Loos şi o încercare de a defini originea acesteia, lucru care nu mi se pare evident. Mai degrabă este vorba aici despre indicarea unei instanţe în care arhitectura se decupează dramatic din/faţă de sol, cu tot cu cîmpul ei de semnificaţii tari cu tot. Care sînt în fond elementele definiţiei? a) Solul pădurii; b) forma piramidală a mormîntului şi dimensiunile care sugerează că a îmbrăcat un corp uman; c) prezenţa "spectatorului", care "citeşte" semnificaţia formei ca fiind aceea a unui mormînt, ba chiar o "traduce" în limbaj logico-discursiv; d) în fine, exclamaţia lui Loos: "aceasta este arhitectura", care însă este neclar cui se adresează: mormîntului ca formă artificială decupată din natură sau mormîntului "interpretat" - cu tristeţe, ca pe o fatalitate - ca loc de veci al unei alte fiinţe umane?* Nici una dintre componentele definiţiei nu sugerează că ne-am afla înaintea unui inaugural, a unei origini a arhitecturii. Mai degrabă ne aflăm dinaintea unei tentative de a semnala diferenţa radicală dintre natură şi faptul zidirii (aici, al excavării). În cetate, printre celelalte zidiri consîngene, este mai dificil de explicat care sînt genul proxim şi diferenţa specifică a arhitecturii. Dimpotrivă, în deşert, ca şi în pădure, orice eveniment care li se împotriveşte devine vizibil în chip vehement prin contrastul care îl singularizează în raport cu pustia