Într-un recent interviu acordat prestigiosului The New York Times, fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, a spus la un moment dat: "I don't think freedom is inevitable or the triumph of democracy is inevitable." Venită din partea conducătorului ţării, care este şi îşi asumă rolul de lider al Lumii Libere, această idee nu poate să nu surprindă. Liderii ţărilor nedemocratice cred pînă la capăt în victoria mondială a sistemelor lor: fie ca propovăduiesc jihad-ul sau revoluţia proletară, figurile sinistre ale timpului nostru sînt încrezătoare în opera lor diavolească. La Washington, în inima celei mai mari şi puternice democraţii din lume, în biroul în care acelaşi preşedinte a gîndit strategic, opt ani întregi, expansiunea democraţiilor în lume, există, acum, la final, îndoiala. Să fie vorba despre rememorarea tristului episod somalez cu care Bill Clinton şi-a început primul mandat de preşedinte sau de o reflecţie amară în legătură cu agitaţii Balcani ori cu incendiarul Orient Mijlociu cu care acest, totuşi, mare preşedinte american îşi încheie al doilea mandat? Libertatea şi democraţia nu sînt, deci, inevitabile. Ne-o spune cineva care a făcut tot ceea ce a putut (bine sau rău, asta e o altă discuţie) pentru ca libertatea şi democraţia să cuprindă zone cît mai întinse din lumea de azi. Tristă concluzie, s-ar putea zice. Şi, într-un fel, deprimantă. Mai ales cînd îţi imaginezi feţele strălucitoare şi zîmbetele robuste ale celor care, de la Castro la Saddam Hussein şi de la mişcările fundamentaliste pînă la neonaziştii europeni, cred şi luptă pînă la capăt pentru a demonstra cît de rea este democraţia şi cît de dăunătoare este libertatea. Pe de altă parte, concluzia fostului preşedinte american este tonică. Libertatea şi democraţia nu sînt, aşa cum credeau greii marxism-leninismului despre comunism, ceva fatal. Libertatea şi democraţia nu sînt rezultatul unor "