În această poveste, de fapt, nu va fi vorba despre Brigitte Bardot, decît eventual în ultimul paragraf, mă mai gîndesc pînă acolo. Nu va fi, pentru că nu-i văd locul în peisaj. L-aş fi văzut, cu plăcere, pe vremea în care, după ce Dumnezeu a creat (nu atît) femeia cît mai ales starul din ea, pe la mijlocul anilor '50, picioarele ei - profilate darnic prin pînza tricolorului lor - aduceau cîştiguri mai substanţiale decît firma naţionalizată Renault. Este clar că de Brigitte putem face abstracţie, dar ce ne facem cu bardoţii care bat Bucureştiul şi marile oraşe, în alaiuri hămesite, hămăitoare şi potenţial periculoase? După unele surse, Alexandru Macedon obişnuia să spună că dacă nu aş fi fost cine sînt, aş fi vrut să fiu Diogene, dovedindu-şi astfel admiraţia pentru filozoful-părinte al cinicilor, cel cu domiciliul în butoi. Din admiraţie, l-a căutat şi, în fine, într-o zi l-a întîlnit. Eu sînt Alexandru, supranumit cel Mare - ar fi spus Macedoneanul; Iar eu sînt Diogene, supranumit Cîinele - ar fi răspuns filozoful. Douăzeci şi patru de secole au trecut de atunci. Şi, scoţînd personajele din discuţie, cam acesta este şi nivelul dialogului care se poartă în sălile tapisate ale Primăriei municipale, între primarul Băsescu, supranumit cel Mare de cînd se crede că-i va trage şefului său de partid covorul de sub picioare, şi asociaţiile de protecţie a animalelor alcătuite din doamne, domnişoare şi peruci a căror unică raţiune de a trăi pare a fi aceea de a monitoriza întoarcerea în habitat a cîinilor după procesul de castrare. Adică întoacerea bardoţilor în locuri din care deocamdată nici nu au fost luaţi - precum cartierele de blocuri, curţile de fabrici, perimetrele cantinelor din campusurile studenţeşti, pieţele centrale ale oraşului (după studii recente, cîinii din Piaţa Victoriei sînt mai traşi la faţă decît cei din scuarul din stînga Ministerului Agriculturi