La Pittsburgh a fost distrus stadionul oraşului, "vechi" de treizeci de ani. A fost un eveniment cu participare neaşteptat de numeroasă, ne spun ziarele. Şi pe bună dreptate: distrucţia fascinează, dez-facerea este spectaculară. Aţi văzut vreodată un incendiu? - mulţi zac înlemniţi de oroare, dar asta le place. La demolările bucureştene erau mulţi gură cască şi se mai şi aplauda cînd bila de fier perfora un zid sau o turlă de biserică. Cum se mai scanda în 1990 cînd minerii frenetici despicau monitoarele de computer şi urinau pe tratatele de arhitectură de la "Ion Mincu"! Ce fericiţi erau imeghebiştii - o şleahtă de puturoşi, atît în sens uvrier, cît şi olfactiv - că ne spărseseră vitrinele cu proiecte şi ferestrele de sticlă ale facultăţii! Ca orice spectacol american care se respectă, implozia dirijată a clădirii nu s-a încheiat doar într-un nor de praf, ci şi într-un joc de artificii. Or, stadionul pe care l-am văzut pliindu-se la sol sub greutatea propriilor tribune retezate de la rădăcină, este doar unul dintr-un lanţ de clădiri care dispar din vreme în vreme peste ocean. Acolo, echipele de artificieri trăiesc nu din puşcarea cărbunelui, ci din sabotarea veselă a construcţiilor ridicol de noi. Din dez-construcţie, cum ar spune deconstructiviştii. De ce îşi sabotează americanii propriile oraşe? Pur şi simplu pentru că au o cu totul altă atitudine cu privire la zidire. Conceptul de disposable architecture - casa de care te foloseşti şi de care, apoi, te dispensezi lejer - nu avea cum să fie european. A încercat Le Corbusier să vorbească despre maşina de locuit: probabil, cînd nu ai mai fi găsit piese de schimb pentru un asemenea mecanism, te-ai fi lepădat de el, aşa cum fac proprietarii de Trabanturi, Dacii 1100 şi alte asemenea arătări. În SUA, o casă este de înţeles că îţi trebuie pentru o perioadă limitată de timp. Apoi, fie standardul de viaţă ţi-a cr