La început a fost, evident, cuvîntul - doar că acest cuvînt i se cuvenea, printr-un acord liber consimţit, lui Eminescu şi numai lui. El era luceafărul poeziei româneşti, iar metafora era chiar potrivită, din motive mulţumitor argumentate încă de manualele din gimnaziu. Îndepărtat şi singur, luminos şi rece, luceafărul părea legat, în mod definitiv, irevocabil şi irepetabil, de poet. A fost o simplă părere, contrazisă aprig de evoluţia lucrurilor. Alţii, prin alte ţări de soare pline, se simt înconjuraţi de extratereştri, spectre sau acumulări paranormale de energie; tot pe-acolo, mai auzi de cîte unul care l-a zărit - şi el - pe Elvis Presley, tocmai pe cînd acesta ieşea, cu ochelari fumurii, dintr-o băcănie. La noi e mai simplu; aici sîntem înconjuraţi numai de luceferi, şi pe unde-ntorci capul de acolo-ţi răsare luceafărul. Iată amănuntele. Joi, 18 ianuarie a.c., mai pe seară, căutam cu buricele degetelor un post anume din FM cînd m-am trezit dintr-o dată fulgerat de cinci cuvinte plecate din pîlnia unui radio pirat de cartier: el e luceafărul manelelor româneşti, spunea D.J.-ul despre un oarecare gurist; şi, preţ de o clipă, n-am ştiut dacă este potrivit să rămîn acolo sau să trec mai departe, unde aveam treabă - indecizie care deja spune destul. La o zi sau două după această întîlnire hertziano-stelară, dau peste un colţ de ziar decupat şi pus la păstrare mai anul trecut: doar ce intrasem în anul jubiliar şi o mînă-două (şase-şapte-opt...!) de concetăţeni se şi îngrămădiseră, în zi de sîmbătă (22 ianuarie 2000), în curtea Casei din Scorniceşti, pentru comemorarea rituală; şi ce spunea un tovarăş de sub pulpana PSM-ului, despre bănuiţi cine: "A fost un om mare. A pornit din bordeiul ăsta şi a ajuns să conducă o ţară. Noi credem că el a fost luceafărul politicii româneşti" (Adevărul, 24 ianuarie 2000, p. 9). Pînă acum, trei la mînă. Eram prins pe deplin î