Pe la începutul anilor '90, dacă vroiai să ţii post şi, în acelaşi timp, să hălăduieşti prin Bucureşti, trebuia să dai dovadă de temeritate şi imaginaţie excesivă. De cele mai multe ori, nu aveai altă soluţie decît să recurgi la, pe atunci, aproape unica garnitură de cartofi prăjiţi şi la celebra salată asortată. Nu era lucru uşor: chelnerul nu credea nicicum în postul tău, ci te suspecta de sărăcie, şi te trata ca atare. La restaurant te duci să consumi, să petreci, să te dai mare, nu doar să-ţi astîmperi foamea. În concepţia de viaţă a chelnerilor şi a patronilor nu-şi găseau loc nici vegetarienii, nici o posibilă (ideală) categorie de locuitori prin hoteluri şi mîncători în restaurante. Cu timpul, cererea unui număr tot mai mare de public într-ale postului a atras după sine şi o ofertă tot mai diversificată. Nu e, aici, locul să analizăm cauzele cererii mai evidente de mîncare de post, mersul la biserică mai des şi mai pe faţă fiind lucruri mult mai serioase şi fără legătură cu sfera consumului. Este, însă, interesant de urmărit schimbarea de mentalitate a fast-food-urilor, restaurantelor şi magazinelor mai inteligente şi mai adaptabile în privinţa postului. Chiar şi firmele străine au înţeles că e vorba de un obicei naţional, ceva legat de ritualurile noastre religioase, şi că se poate cîştiga de pe urma lui. Prima firmă care s-a "trezit" a fost Pizza Hut, care oferă de cîţiva ani buni salate şi spaghete cu ciuperci, mîndrindu-se chiar pe uşa de la intrare cu meniul ei de post. Au urmat supermarket-urile. Unele dintre acestea, precum Nik, Mega Image sau Vox Maris, au început cu anunţul "Avem mîncare de post" şi cu rafturile de zacuscă, conserve de legume, măsline, ciuperci, chiar humus etc. Cu timpul, au devenit celebre anumite firme de mîncare de post, precum Fofo , şi a apărut concurenţa: puteai, deja, alege,

din trei feluri de zacuscă, unele cu ore