...dacă tot am ajuns la 102 dalmaţieni

şi nu ştim ce să facem cu cîinii vagabonzi

Pongo a fost unul din personajele majore ale copilăriei noastre. El era un negru devotat şi inteligent din poveştile submarinului Dox. "Aventurile submarinului Dox" apăreau săptămînal în fascicole şi ni le pasam în mare taină, fiindcă profesorul de română, la şcoală, şi tata, acasă, ni le interziceau, socotindu-le o prostie de care copiii n-au nevoie. Aureolate de o interdicţie, Doxurile deveniseră o lectură fascinantă, iar Pongo un nume de referinţă în jocurile noastre. Un deceniu mai tîrziu - şi el obsedant - la 18 ani, în '48, la "Revista elevilor" (redacţia era pe Ştirbey Vodă colţ cu Luigi Cazavillan, în drumul de ieri spre "Cartea Românească"...), una din primele campanii împotriva literaturii burgheze care intoxicase ani de zile tineretul a fost îndreptată împotriva submarinului Dox. Am făcut praf, cu toată convingerea, odată pentru totdeauna, Doxurile - dar, din tot echipajul, Pongo mi-a rămas în cap, cum îţi rămîne cîte o schijă dintr-un război de 40 de ani pe care-l duci 100, încît nu mă pot uita la dalmaţianul-tată, numitul Pongo, fără să mă văd cînd copil citind în secret, cînd redactor combătînd Doxurile, refăcînd astfel prima clipă a duplicităţilor mele, ceea ce nu-i totuna cu aceea a primului amor. Trecînd peste aceste prousto-freudisme la care tot omul serios se uită de sus, desigur, trebuie spus că Pongo al maturităţii mele, cel din 101 dalmaţieni, este protagonist în cea mai zguduitoare secvenţă din cîte deţin printre capodoperele desenului animat. E vorba de acel grandios lătrat prin care Pongo, împreună cu

consoarta lui, dă alarmă că li s-au furat copiii şi cer ajutor semenilor lor. Hau-haul trece din tăpşan în tăpşan, din ogradă în ogradă, din hău în hău, fiecare "rasă" decriptîndu-l şi transmiţîndu-l mai departe, cu toată energia neliniştii