"Cucereşte mulţimea şi-ţi vei cuceri libertatea!", îl povăţuise neguţătorul de sclavi Oliver Reed pe gladiatorul Russell Crowe. Replica avea o uşoară inflexiune autoreflexivă; acum, ea pare profetică. Gladiatorul a cucerit mulţimile (187 milioane de dolari încasări numai în SUA) şi acum e liber să intre în istoria cinematografului în calitate de cîştigător al Oscarului pentru cel mai bun film din anul 2000. E adevărat, n-a fost o victorie categorică. La un moment dat, în noaptea Oscarurilor, după ce unul din filmele concurente, Traffic, a fost recompensat pentru scenariu şi regie, mulţi s-au gîndit (eu unul am sperat) că Gladiatorul ar putea muşca nisipul arenei. Însă a ieşit victorios, chiar şi fără aceste premii. S-a mai întîmplat. I s-a întîmplat şi lui Laurence Olivier, cu Hamlet (Oscar pentru cel mai bun film din 1948), deşi se poate argumenta că scenariul de la Hamlet nu avea prea mare nevoie de recunoaşterea prin Oscar. S-a întîmplat şi în 1949, cu All the King's Men, dar era genul acela de film serios-prestigios, care vorbeşte despre lucruri importante (corupţia în politica americană) şi umple Hollywoodul de mîndrie, deci - cu sau fără Oscaruri pentru scenariu şi regie - trebuia să cîştige. Desigur că Gladiatorul e rudă directă cu un alt cîştigător: Ben-Hur (1959). Ne duce înapoi la vremurile acelea cînd Hollywoodul (la concurenţă cu Cinecitta) nu mai dădea pace antichitătii romane: Cămaşa lui Hristos, Quo Vadis, Spartacus - peplum după peplum. Gladiatorul a fost lăudat că resuscitează, cu mijloace high-tech (ah, tigrii aceia creaţi pe computer!) acest gen de superproducţie, dispărut după Căderea Imperiului Roman (1963). Personal, nu i-am simţit prea tare lipsa, deşi avea multe elemente delicioase (ah, toţi romanii aceia perverşi, toţi creştinii virtuoşi aruncaţi la lei!). Văzînd Gladiatorul, am resimţit faptul că regizorul Ridley Scott îşi privează pu