La 14 ani visam să conduc un comando care să îl elibereze pe Ilie Ilaşcu. Aceasta era varianta minimală a unui vis de adolescent. Cea maximală (tocmai citeam ceva despre Napoleon) era să conduc o armată care să treacă Prutul. Sora mea, care acum are cam aceeaşi vîrstă, mă întreabă ce a făcut Ilaşcu de a fost închis. Pe Atomic nu le-a spus nimic. Şi nu pentru că adolescenţii de acum nu mai citesc nimic, dar pur şi simplu nu o interesează faptele măreţe. Nici emisiunile despre ele de la televizor. S-a schimbat România adolescenţei ei faţă de România adolescenţei mele? Partidele istorice au criticat atunci recunoaşterea Republicii Moldova şi au pus-o pe seama sentimentelor din tinereţea internaţionalistă a preşedintelui Iliescu. Istoria i-a dat însă dreptate acestuia. Unirea atunci ar fi creat enorme probleme. Între cele două ţări erau discrepanţe prea mari. Republica Moldova nu mai este Basarabia de acum şaizeci de ani, aşa cum s-a văzut acum, cînd moldovenii l-au ales preşedinte pe Voronin. Ar fi urmat un conflict cu etnicii ruşi şi cu armata a paisprezecea. Probabil că l-am fi pierdut, aşa cum de altfel l-a pierdut Republica Moldova. Apoi, ecouri şi în Transilvania, unde Tîrgu Mureş nu era decît începutul. Serbia a încercat să fie eroică şi a pierdut mai multe teritorii decît avea la începutul războiului. Realităţile politice par a fi clare acum. Şi totuşi, Ilie Ilaşcu aminteşte dureros de o altă logică şi de o altă dreptate. Cîţi dintre adolescenţii români din 2001 l-ar urma acum într-o cruciadă naţională? Este naţionalist într-o lume care condamnă tot mai mult această gîndire. A fost erou român într-un război în care reţinerea realistă a României s-a dovedit a fi binevenită. După opt ani, parcă n-aş şti ce să îi spun omului scund, îmbrăcat în trening, care altădată făcea semnul victoriei de după gratii şi spunea "vă iubesc popor român". Sînt alţii, mulţi,