Pe vremea cînd locuiam la Londra (oraşul cel mai frumos din lume), eram adeseori vizitat de diverşi prieteni, amici, cunoştinţe, care treceau în mare viteză prin oraş, în drum spre vreo bursă, congres etc. Îi aşteptam întotdeauna cu mare căldură. Nu de alta, dar aveam ocazia unui schimb reciproc avantajos. Eu dădeam o masă şi îi preumblam prin locurile cele mai interesante ale Londrei (de fapt prin cele care-mi plăceau mie). În schimb, aflam bîrfe noi, bancuri şi alte informaţii "neserioase". Baia de informaţie în care trăiam (şi care îmi lipseşte) era totuşi lacunară la capitolul românesc, iar pe mine, cel puţin, bîrfele mă animau să fiu (măcar pentru cîteva clipe) prozatorul care n-am fost (din lene, din slăbiciune, din snobism). Drept care inventasem sistemul "onirismului controlat". Mă culcam intenţionat cu radioul deschis şi puţinele celule nervoase care stăteau de veghe trimiteau semnale celor toropite. Dimineaţa deveneam, pentru cîteva minute, posesorul unor vise de o arborescenţă stranie, vătaful unei lumi a benzilor desenate, mai spirituale ca Manga, mai exotice ca Manara. Prin 1994 m-a vizitat o cunoştinţă care încerca să-şi croiască drum în lumea ştiinţei. Participa la un congres londonez, într-un domeniu ce-mi era obscur. L-am invitat la o friptură, în amintirea zilelor cînd fusesem şi eu inginer, la un resturant de lîngă zgomotoasa Leicester Square. Era excitat şi-mi povestea, ca într-o transă, ce răsunet a avut comunicarea lui, cum Johnson a declarat, cum Jackson i-a strîns mîna. Nu ştiam cine e Jackson. Despre Johnson nici atît. Dar fuseseră spulberaţi de omuleţul acesta neras, cu cravata strîmbă, prost asortată la costumul învechit şi cam lucios. În timp ce mă căzneam să nu pierd şirul povestirii sale, întrerupte cu aluzii forţate la uitate peripeţii comune, vederea mea periferică sesizase că în vecinătatea noastră se instalase un personaj poa