- Şi cît cîştigi? - îl întreb eu pe fostul meu student, proaspăt angajat. - 2 milioane în mînă . Nu-i rău pentru început, mă gîndesc eu. După ce ne despărţim, fiul meu cel mic, cu un ochi avizat în domeniu, mă întreabă, fascinat: Ştii cît costă adidaşii pe care îi avea în picioare? Habar n-am. 2 milioane - mă informează el prompt. Salariul pe o lună... - traduc eu în sinea mea. Stau la o masă cu un coleg occidental (invitat de acesta!) şi nu îndrăznesc să comand nimic. Preţurile sînt exorbitante. Barul este însă plin. La masa de alături se aşează o duduie uşor transpirată şi nervoasă. A întîrziat din cauza nenorocitului de troleibuz care a făcut peste o oră de la garsoniera ei din Rahova pînă aici. Trag cu urechea şi din conversaţie rezultă că e studentă. Reperele mele tocite reuşesc cu greu să alăture student, garsonieră Rahova şi barul ăsta de cinci stele. Mă gîndesc apoi că, de fapt, aşa ceva mi se întîmplă frecvent pe terenurile mele prin sate, cînd nu o dată sînt surprins de casa cu zece camere şi Aro a unui tehnician în prag de şomaj şi cu nevastă casnică. Că salariile (declarate) nu spun totdeauna mare lucru despre ce ai şi ce faci a devenit aproape o banalitate, este evident. A. Portes, unul dintre specialiştii aşa-numitei

"economii informale", mărturiseşte că a ajuns la acest "concept" pentru a putea acoperi diferenţa dintre ceea ce vede pe teren şi ceea ce ştie din cărţi că ar trebui să se întîmple. Ceea ce mă fascinează însă şi mai mult este că ceea ce se numeşte clasic statut se deplasează parcă tot mai mult dintr-o poziţie în sfera producţiei, ca să spun aşa, în aceea a consumului. Faptul că eşti, să zicem, bărbat de 40 de ani, inginer şi din Bucureşti spune mai puţin despre poziţia ta socială decît faptul că porţi adidaşi marca cutare şi îţi bei cafeaua de trei ori pe săptămînă la barul cutare. Sau, dimpotrivă, că porţi pantofi de 500.000 l