Scena cu Goliat şi regele David pare a semăna cel mai bine cu ceea ce se întîmplă în politica românească. Cum domeniul nu prea are nimic sfînt, opoziţia nici nu poate spera la un sprijin divin. PDSR, reformat şi nu prea, acuzat că vine, vine, calcă totul în picioare, pedeserizează (pesedizează?!) administraţia, atrage oportuniştii opoziţiei. Vremea cînd era în opoziţie a rămas o amintire urîtă, un accident nefericit pentru cei care merită într-adevăr puterea. Aşteptînd prea mult de la cei care conduc, electoratul pare că nu mai aşteaptă nimic de la opoziţie, ca şi cum nu ar exista. PSD atinge în sondaje un 60% incredibil pentru un sistem atît de fragmentat, cu atît de multe partide pe scenă. Românii nici nu iubesc opoziţia, nici nu votează cu opozanţii. Fără cutume, fără tradiţii, politica nu a consacrat un rol bine definit opoziţiei. Aceasta este redusă la rolul de figuraţie parlamentară, cîştigătorul ia totul. Formal, avem un guvern minoritar. Dar, pentru ca acest executiv să cadă, ar trebui ca Valeriu Stoicaşi Vadim Tudor

să facă un gest de gen "pupat Piaţa Endependenţi". Pe de altă parte, acelaşi Vadim şi Traian Băsescu, ar trebui nu numai să îngroape securea războiului, dar fiecare dintre ei să aibă încredere că celălalt nu va trăda şi nu va gusta din trufandalele pe care abilii social-democraţi de la putere se pricep să le ofere. Prinsă cu bună ştiinţă în capcana eşecului celor pe care i-a susţinut, societatea civilă, vehementă altădată, a pierdut vigoarea şi a coborît steagul, cuprinsă parcă de amorţeală. Televiziunile fie vor să-şi salveze preşedinţii de la mazilire şi critică numai pe ici pe colo, cu grijă, fie îşi popularizează patronii, aliaţi ai guvernului, fie fac tot ce pot pentru ca Ministerul Finanţelor să uite de datoriile către stat. Piaţa ziarelor este dominată, ca număr, de cele care trebuie să trăiască şi ele, ca omu', rămînînd numai