Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni - chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării "realităţii simţurilor" - ţine de contextul în care ele "apar". Mai toate miracolele omologate cultural - de la cele ale "vechii creaţii", cum numea C.S. Lewis istorisirile cu subiect miraculos ce au premers creştinismului, şi pînă la misterele Întrupării şi Înălţării - par să se fi produs cu necesitate într-un moment anume al desfăşurării istoriei. Privite retroactiv, minunile par să se întîmple, spune acelaşi subtil "minunolog" de la Cambridge, mai ales "în marii ganglioni ai istoriei - nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni." Există, atunci, miracole personale, netrăite de nimeni altcineva, necitite, neauzite? Sau, mai bine zis, există răscruci, noduri în viaţa "mică", personală, cînd sîntem mai dispuşi să recunoaştem misterul, pe lîngă care, altfel, trecem cu o indiferenţă rezonabilă? Nu e întîmplător (şi nici nu ţine de vreun sens "naratologic" în favoarea căruia ar interveni miracolul) faptul că, în multe jurnale de închisoare din perioada comunistă, printre atrocităţi şi nebunie dezlănţuită, apare, pentru cîţiva
aleşi, un sens misterios al lucrurilor care schimbă destine. Există un sens poetic al minunii şi un mediu propice al acesteia - poezia. De mai bine de o jumătate de secol, cea mai bună proză modernă a recuperat aceste rădăcini poetice, pe care Carlos Fuentes le revendica pentru "noul" roman sudamerican de la scriitori precum Faulkner, Malcom Lowry, Hermann Broch sau William Golding. Mai aproape de noi, cine vrea să facă o listă de minuni (lista fiind "specia" cea mai neutră şi mai ironică, cea mai obiectuală şi mai statică dintre toate) trebuie să păstreze distanţa, privirea de sus. "Subiect antipatic", miracolul poate fi studiat în teze de doct
