Propunerea de amnistie pentru tot ceea ce ţine de trecutul comunist - făcută în numele viitorului - nu scoate lumea în stradă, fiind contestată de voci izolate. Este posibil şi dezirabil să ierţi fără să ştii ce ierţi? Aş prefera să punem de la bun început între paranteze problematica iertării. Dacă deschidem capitolul "iertare", ajungem la metafizică şi teologie, ceea ce, în cazul de faţă, riscă să ne blocheze. Cine pe cine iartă, în numele a ce, ce poate şi ce nu poate fi iertat - toate acestea ţin de chimia misterioasă a sufletului individual sau de competenţele lui Dumnezeu. Prefer să vorbim despre cunoaştere şi despre terapie. Nu putem construi o lume sănătoasă fără să ştim care îi sînt premisele, fără să ştim ce materie primă avem la îndemînă. Istoria (cea apropiată, ca şi cea veche) face parte, inevitabil, din "ingredientele" vieţii noastre de astăzi. Respirăm în "aerul" ei, ne hrănim (eventual toxic) din substanţa ei, o avem în nervi şi în oase. O putem "uita" la fel de puţin, pe cît de puţin ne putem uita ereditatea, fiziologia, familia. Invitaţia tembelă la uitare - care s-a mai auzit, de cîteva ori, în lumea românească - explică, într-un fel, "adamismul" românesc, adică tendinţa de a o lua mereu de la început, pornind de la un zero auto-impus. Anularea acumulărilor, a experienţelor, a memoriei în genere e o deprindere sinucigaşă. Nu ne putem civiliza şi nu putem căpăta o identitate stabilă, dacă luăm periodic decizia de a ne spăla creierele, crezînd că cine îşi uită biografia e cu un pas mai aproape de inocenţă... E curios, pe de altă parte, că, uneori, cei care propun, magnanim, uitarea istoriei recente sînt ei înşişi exponenţii ei! Ceea ce ni se cere, în acest caz, e uitarea trecutului în numele trecutului, adică în beneficiul lui. E o perfidie, poate inconştientă, care legitimează ziua de ieri ştergîndu-i contururile şi reamenajînd-o ca şi cum ar