1. Lacrima. E momentul confesiunii pentru una dintre concurentele de la reality show-ul Vara ispitelor. Începe să vorbească spre camera de filmare şi după un timp e silită să tacă: vorbele i-au adus lacrimi şi ea se luptă ca să le reţină. O transfocare ne aduce aproape de faţa ei lăsată în jos. Camera s-a postat cu promptitudine în poziţia ideală ca să înregistreze lacrima, cînd va cădea. Lacrimile sînt aur. Dar ceva în concurentă (un fel de pudoare îndîrjită) reţine lacrima, refuză această cădere nervoasă în public. Sughite, se scutură, amînă, aşteaptă ca filmarea să se termine. Camera continuă să o fixeze cu presiunea a mii de priviri pofticioase de lacrimi live. Are tot timpul din lume. Trece o eternitate. Ţine-te bine, eşti o fată curajoasă, nu le (ne?) da ceea ce vor (vrem?) de la tine. Mai trece o eternitate. Tele-mulţimi suspendate de o lacrimă - va cădea sau nu va cădea? Camera e tot acolo. Mi-o imaginez torcînd uşor, ca un locuitor formidabil de pe Animal Planet, un vînător care poate să aştepte oricît, ştiind că pînă la urmă va cîştiga. Hai, cedează, dă-le (-ne?) lacrima aia, ca să se termine o dată! 2. După 20 de ani. Într-o sîmbătă, la Antena 1, am putut vedea un film cu Marlon Brando, din 1976. Trecînd o zi, trecînd şi noi pe HBO, l-am revăzut pe Brando într-un film din 1996. Primul film marchează pentru mulţi începutul declinului său. Venea după Ultimul tango la Paris (1972), în care dăduse atît de mult din el. (Nu cunosc în cinema o colaborare, între regizor şi actor, comparabilă cu cea dintre Bertolucci şi Brando, acolo: în rol sînt încorporate elemente din biografia şi legenda starului, şi există indiciile acelea tulburătoare, în scenele de violenţă fizică şi verbală, că actorul a plonjat mai adînc decît oricînd şi, poate,

decît oricine, în propria sa furie şi disperare: e co-autorul filmului.) În 1976, părea deja plictisit, distrat, evo