Dacă ai fi deschis televizorul şi ai fi nimerit pe postul Acasă în seara cînd s-a redifuzat ecranizarea lui Sidney Lumet după Pescăruşul (1968) - undeva, între un serial numit Femei înşelate şi un maraton de manele numit Chef de chef, stranie vecinătate pentru Cehov, dar asta-i televiziunea... ...Şi dacă mai văzuseşi filmul ("Dar nici măcar nu-i un film!", pot striga cinefilii purişti), poate că era mai bine să nu-l revezi chiar de la început, pentru că a doua oară defectele îţi sar în ochi: nu doar problemele de sunet şi ecleraj, ce pot fi atribuite bugetului minuscul, ci neajunsurile serioase - nuanţe pierdute, accente greşit puse, o anumită grosolănie regizorală, care ameninţă să transforme materialul în melodramă, care împiedică munca actorilor să se îmbine aşa cum ar trebui: lipseşte senzaţia că personajele acelea se cunosc de mult timp, îşi cunosc prea bine slăbiciunile, iluziile, dramele şi dramoletele şi cînd cineva face o confesiune, ceilalţi nu sînt prea atenţi; o întreagă dimensiune aproape că lipseşte - comedia subtilă, tristă, aflată în micile detalii ale intimităţii şi înstrăinării dintre aceşti oameni. (Cînd a filmat O'Neill, folosind aceeaşi metodă ca pentru Cehov - nici un scenariu, doar textul piesei, atacat voiniceşte, Sidney Lumet a fost mult mai inspirat: mă gîndesc mai ales la filmul său legendar după Lungul drum al zilei către noapte, cu Ralph Richardson şi Katharine Hepburn în rolurile soţilor Tyrone. "Dar acela nu-i un film clasic, pentru că, întîi de toate, nu e cinema!", ar striga, degeaba, puriştii.) ...Aşadar, poate că era mai bine să aştepţi pentru ca, deschizînd televizorul, să nimereşti secvenţa aceea (OK, scena - vorbim despre teatru filmat) cu Trigorin (James Mason) vorbindu-i Ninei (Vanessa Redgrave) despre iadul în care trăieşte (la masa de scris, dar şi după ce s-a ridicat de la masă) şi despre cît de neînsemnat se simte în