O coincidenţă a făcut ca, în acelaşi timp, să citesc cartea lui Ştefan Georgescu-Gorjan despre Templul din Indor (Bucureşti, Eminescu, 1996) şi să aflu despre o prezumtivă şansă a lui de a putea, totuşi, exista ca proiect şi chiar ca realitate fizică - la Bucureşti. Dar, mai înainte, ce este cu acest templu ascuns? Un prinţ indian, maharajahul Yeswant Rao Holkar Bahadur de Indor, murindu-i soţia (maharana Sanyogita), i-a propus lui Constantin Brâncuşi prin 1935-36 construirea unui templu dedicat dispărutei, în relaţie cu palatul Manik Bagh. Aceste gesturi care continuă dragostea în/dincolo de moarte nu erau rare în India: tot unuia similar îi datorăm Taj Mahal-ul. În prealabil, prinţul achiziţionase trei Păsări în văzduh ale sculptorului. Ele, împreună cu urna de cenuşă a defunctei, urmau să odihnească în interiorul micului templu (12x12 m). Întrebările pe care şi le pun autorul cărţii citate la început şi, o dată cu el, o armată de brâncuşologi, sînt: vor fi existat schiţe ale respectivului templu, făcute de sculptor? Dacă da, cum va fi arătat preconizatul spaţiu sacru? Şi, mai cu seamă, ar mai putea fi găsite aceste schiţe? Printre lucrările lui Brâncuşi se prenumeră cîteva referinţe arhitecturale. Un desen al lui Brâncuşi din 1936 se cheamă The Pyramid of Fate (tradus - hilar - drept "piramida fatală" în cartea citată). Există schiţele şi macheta unui Templu al Descătuşării, pornind de la planul de cruce greacă înscrisă, atît de propriu lumii bizantine, dar de unde calotele nu ar fi urmat să se întîlnească în centru, ci să se despartă, ca nişte cochilii orientate către perimetru. Trei păsări şi un Spirit al lui Buddha ar fi trebuit găzduite în acest loc al meditaţiei. Vedem recurenţa acestor figuri ale spaţiului sacru văzute drept gazde ale sculpturilor, cărora le oferă ceea ce lor le lipseşte: spaţiul interior, ghiocuri de ascundere şi, totodată, de "pune