Cîte ceva despre hybris David se simte în culpă, cu toate că a întărit Ierusalimul şi l-a transformat în cetate regală; el resimte caracterul de provizorat al gesticii sale de ctitor atîta timp cît Casa Domnului nu este edificată, zidită. Pentru că "Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort" (2 Samuel 7; 2). Este vorba despre o diferenţă care nu rezidă (doar) în materialele de construcţie, cît - mai ales - în tipul de locuitate consacrat spaţiului de cult. Cort, adică efemeritate, adică absenţa consacrării unui topos sacru pe care să fie înălţată o construcţie. Deşi David rîvneşte surmontarea acestei falii în statutul ontologic al spaţiului cultual, lucrul acesta nu este atît de uşor: "Oare tu îmi vei face o casă să locuiesc în ea?", îl întreabă retoric Domnul pe regele David, prin intermediul lui Natan. "Eu n-am locuit într-o casă (...) pînă în ziua aceasta; ci am călătorit într-un cort drept locuinţă" (2 Samuel 7; 7). Pare că transcenderea este necesară, atîta timp cît regele este David, păstorind un popor în migraţie pînă de curînd, nestabilit încă în cetăţi, nededat încă subtilităţilor pe care le presupune sedentarizarea. David este un războinic, un înainte-mergător, iar nu un constructor. El taie calea, nu aşterne drumurile. Destul că deocamdată "am dat un loc poporului Meu (...) şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să fie tulburat" (2 Samuel 7; 10). Implantarea este întîia fază, care are nevoie de timp pentru a fi asimilată prin şi întru locuitate. S-au creat deocamdată centri de coagulare care înseamnă comunitate, oikos, ist. Dar, pentru ca ei să lucreze, este absolut necesar să li se dea timp. Există aşadar limite întru har şi competenţe. Nu David va ridica la Ierusalim templul, ci "Domnul îşi vesteşte că Domnul îşi va zidi o casă" (2 Samuel 7; 11), casa lui David fiind identificată aici cu spiţa sa, urmaş