Din motive diverse nu prea agreez concertele. În comparaţie cu audiţia "curată", de studio, surprinsă pe disc (sau alte formate), concertele au cam reuşit să mă nemulţumească. Fie pentru că n-am stat unde trebuie, fie pentru că acustica era proastă, fie pentru că diverse pasaje căpătau o interpretare nouă, o accentuare diferită de aceea cu care eram obişnuit din audiţiile mele de-acasă. Lucru valabil şi pentru muzica simfonică şi pentru rock-ul de care nu mă ruşinez. Ştiu că mă condamn prin această mărturisire la o concentrare de priviri ţepoase şi sprîncene ridicate dispreţuitor, dar asta e. Cunosc şi opinia lui Celibidache despre înregistrările "mecanice", dar n-am ce face. Simpatizez cu descrierea stării aceleia de audiţie comunitară din sala de concert sau cu bucuria detectării micilor variaţii care fac dintr-o anumită interpretare un act unic, personal şi irepetabil, dar e doar o înţelegere externă. Recunosc smerit că nimic nu mă transpune mai bine decît o înregistrare de calitate, al cărei volum stă la îndemîna mea. De exemplu, Uvertura la Coriolan, expandată electronic pînă la limita audibilităţii. Tolănit indecent pe fotoliu, sar ireverent peste părţile care nu-mi plac şi le repet pe cele pe care le admir. De exemplu, solo-ul de la Butterfly Bleu, cu Iron Butterfly. Sau schimb canalele între ele, ca să ascult saxofonul lui Roland Kirk în "Prepare Thyself to Deal with the Miracle" întotdeauna pe dreapta. Poate e şi o adaptare la lipsa de timp, dar scuze s-ar găsi multe. Poate e o prejudecată, şi atunci mă ascund după paradoxul cuiva că prejudecăţile sînt una din formulele culturale (în sensul larg al cuvîntului) care ne ajută să ne specializăm. Potrivit acestei teorii (care, evident, îmi este foarte simpatică), este foarte greşit să crezi sincer că romanele sînt literatură, iar proza scurtă nu. Dar, dacă ai o astfel de prejudecată, vei citi mai multe r