Ceea ce s-a întîmplat în SUA intră într-o categorie mult prea gravă, şi tragică, pentru a putea fi cuprins în rubrica de faţă. Cred că orice speculaţie sau pseudo-teoretizare "simpatică" pe această temă ar fi nu numai de prost gust, dar chiar lipsit de umanitate. Pot să spun doar atît: în cazul de faţă, teoriile culturii populare privind vizionarea, confortabilă, a ştirilor, din fotoliu, stabilind astfel contactul cu un simulacru de lume, nu se mai verifică. La fel ca şi în cazul conflictelor din fosta Iugoslavie, postura de telespectator - consumator, care priveşte dezastre cu berea într-o mînă şi alunele în alta, trăind senzaţii tari prin transfer, a devenit cu totul imposibilă. Orice individ cu bun simţ şi afecte normale şi-a ieşit, în aceste zile, din sus-amintita ipostază pasivă, manipulată, spălată pe creier, pe de o parte, şi fals omniscientă ori deşteaptă de la distanţă - pe de alta. Cinicul comentator de fotoliu şi-a pierdut rostul. E drept că, după şocul iniţial al tragediei, voci antrenate s-au găsit să comenteze, să interpreteze, să speculeze. Cred însă că pînă şi "experţii" au făcut-o doar după o primă dumirire, şi numai după ce s-a trecut la depistarea autorilor atentatului. În momentul primului impact, al primelor imagini, cred că senzaţia că oamenii de acolo nu aveau nici o şansă să se apere (pe lîngă multe alte sentimente generate de tragismul situaţiei) era prea acută ca să mai lase loc de altceva. A fost foarte greu să scriu ceva ironic, uşor şi plăcut, după impactul cu ştiri care şi depăşesc, cu mult, contextul cuminte, mediatic. Desigur că, după un timp, au apărut tot soiul de idei, ca un soi de efervescenţă care te-apucă, de multe ori, în situaţii foarte tensionate. După cîteva din cutremurele mai mici sau mai mari prin care am trecut, ţin minte că mi-a venit

să rîd. Acum mi-au trecut prin cap idei fără bucuria descoperirii, asociat