Nefiind tocmai plăcut în aceste zile tragice să vorbeşti despre ambiţia unora dintre preşedinţii României de a arăta cum trebuie scrisă istoria, să facem dară un mic efort (spuse povestitorul cu tristeţe că nu are răgaz să mai scrie despre America) şi să vedem - ghidaţi de poeţi - de unde am plecat. Primul preşedinte - Ceauşescu. Nu-l citise pe Orwell - oh, nu! -, dar simţea instinctiv că stăpînirea prezentului trece prin controlarea totală a trecutului. Respect faţă de profesioniştii istoriei? Aiureli. "Aceasta este valabil şi pentru (...) istorie - spunea el în celebra consfătuire de lucru pe probleme de ideologie din 9 iulie 1971 -; noi nu putem să avem decît o singură istorie, o singură concepţie despre istorie (...); nici un fel de altă concepţie nu poate exista în predarea istoriei ". Ceauşescu dădea indicaţii istoricilor şi nu era doar tupeu, ci şi încredinţarea că el făcea istoria. Prea mulţi i-o vor spune, repetat. "Eu cînt conducătorul, demn şi de bunăvoie / Nu fiindcă-n ierarhie el este cel mai sus. // (...) Şi nu e un capriciu al unor laşi limbuţi. // (...) Oltean ce nu suportă lingăii, prefăcuţii, / Român care se simte stăpîn în ţara sa // (...) De legea lui severă erorile se tem. // Îl cînt pentru că este. Îl cînt pentru că arde / (...) El este ritmul nostru, voinţa şi mîndria. (...) Cînd spunem Ceauşescu, noi spunem" etc. (Adrian Păunescu, Un cîntec recitat de la tribuna conferinţei organizaţiei de partid a municipiului Bucureşti, ianuarie 1973). Sau, şi mai şi: "Bălcescu - nimb al unei vremi amare! / Şi Ceauşescu - început de eră! / Azi libertatea cîntă-n drumul mare / Cu viitorul la butonieră. // Un veac - abia mocnea o rază tristă... / Dar dup-alt sfert de veac: ce vîlvătaie! / Bălcescule, Republica există! / Şi tu exişti în celalt Nicolae!" (Victor Tulbure, Ştafetă-steag, tot ianuarie 1973). Sau: " În astă zi, de purpură şi aur, / să-i închi