În urmă cu o săptămînă, generalul Musharaf spunea, sigur de sine, că doar 10-15% din populaţia ţării sale, Pakistan, ar acorda un sprijin necondiţionat talibanilor. Nu era un procent îngrijorător şi autorităţile erau ferm decise să descurajeze prin violenţa forţelor poliţieneşti orice manifestare ostilă alianţei cu americanii în care se angajase preşedintele-general. Pînă la un punct părea că el stă solid pe poziţii şi că sprijinul acordat alianţei occidentale de către această ţară din linia întîi va fi răsplătit: SUA au ridicat sancţiunile economice adoptate după experimentarea armamentului nuclear, s-au deblocat fonduri, s-a reeşalonat datoria externă, s-a promis asistenţă umanitară în eventualitatea sporirii afluxului de refugiaţi şi se poate conta pe un sprijin diplomatic în negocierea conflictului cu India. Şi în timp ce manifestaţiile produceau puţine evenimente (cîţiva morţi şi ceva mai mulţi răniţi sînt ceva obişnuit prin partea locului şi cei familiarizaţi cu viaţa politică a ţării ridică din umeri a fapt divers), şeful statului a produs importante schimbări în conducerea armatei. Trei dintre generalii care în urmă cu doi ani l-au eliminat printr-o spectaculoasă lovitură de stat pe prim-ministrul ales şi l-au adus pe Musharaf la putere au fost înlăturaţi, mai mult sau mai puţin cordial (recunoştinţa nu este un sentiment militar). Unul dintre generali era şeful serviciilor de informaţii, organism asociat cu pregătirea din taberele de instrucţie ale talibanilor şi cu sprijinul acordat formaţiunilor de gherilă din Kashmir, dar şi ceilalţi erau legaţi de tendinţele fundamentaliste, de politicile de islamizare a ţării. Trei responsabili politico-religioşi au fost plasaţi în reşedinţe supravegheate. Schimbările la vîrf au fost însoţite de măsurile corespunzătoare în cadrele medii ale armatei, prin avansarea unor ofiţeri tineri, în aşa fel încît politica de